În căldura plăcută a unei seri de vară la malul mării, un tânăr privește ca lovit de fulger în holul unui hotel, recunoscând în mulțime chipul bărbatului de care e îndrăgostit. Acesta vorbește cu o femeie care stă cu spatele, apoi, la auzul propriului nume strigat de undeva din sălile ticsite de lume, dispare rapid fără să remarce prezența care‑i urmărește. Distrus de durerea despărțirii, tânărul se refugiază plângând într‑o cafenea, unde o femeie îl descoperă, și, copleșită de compasiune și curiozitate, i se adresează. Frapat de înfățișarea ei, cu ochi albaștri și părul negru, care i se pare leită bărbatului plecat, tânărul o invită în casa lui, o plătește să doarmă împreună cu el acolo. Iar ea, urmărită de propriile fantasme și iluzii, acceptă.
Stă în fața lui, gata să‑l ucidă fiindcă o trezește în felul acesta și tot atât de pregătită să stea în picioare în fața lui întreaga noapte. El nu știe de unde le vine femeilor această capacitate de a răbda tot ce li se întâmplă ca pe o poruncă divină.
După acest debut palpitant și nonconformist, povestea de iubire în trei își pierde însă tot avântul și se dizolvă în repetiții și scene confuze despre care nu putem fi măcar siguri că au loc în realitate sau în imaginația febrilă a unuia din protagoniști. Stilul nu ajută prea mult la clarificare, cu frazele scurte, parcă smulse în fugă, și continua ambiguitate a subiectului – de altfel nici unul din personaje nu este identificat cu un nume propriu, ci doar prin pronume sau atribute fizice. Dacă e să ghicesc după inserțiile scurte scrise ca niște indicații regizorale, autoarea intenționa ca scrisul să fie convertit într‑o piesă de teatru și jucat într‑un cadru sumbru și intim, cu cei doi în centrul atenției, luminați de o singură sursă de lumină; o dramă psihologică complexă despre secrete care se nasc într‑un cuplu, despre intimitatea care nu are nevoie de împlinire sexuală, despre izolarea de lumea exterioară, care nu poate întrezări ce se întâmplă cu adevărat în interiorul zidurilor. Rezultatul însă dezamăgește profund: în afara câtorva sclipiri de interes undeva pe la jumătate, când se discută tangențial despre bărbatul misterios și relația lui cu femeia, paginile se înlănțuie monoton fără să se întrezărească vreun scop sau rezolvare. Mi‑e greu să‑mi amintesc ultima carte atât de scurtă (puțin peste 100 de pagini) pe care mi‑a fost atât de greu s‑o citesc, în consecință v‑aș recomanda să nu vă apucați niciodată de ea.
Ea spune că ar trebui ca dragostea să fie trăită așa cum o fac ei: trupul părăsit într‑un pustiu, în minte doar cu amintirea unui singur sărut, a unui singur cuvânt, a unei singure priviri pentru o singură iubire.
Post a Comment