La un mileniu în viitor, Pământul și umanitatea s‑au schimbat radical: devastată de poluare și încălzirea globală, pe suprafața planetei nu mai trăiesc decât grupuri răzlețe de oameni, majoritatea exuberanți modificați genetic în diverse grade, dar și câțiva statici care se agață cu încăpățânare de sanctitatea moștenirii lor genetice. Alții au ales transferul în corpuri androide, formând comunitățile gleisner care populează sistemul solar și fac planuri pentru lansarea de nave către alte sisteme solare. Grosul populației însă trăiește acum virtual în polisuri adăpostite pe toată planeta, fiecare cu specificul lui cultural. În primul capitol urmărim în detaliu nașterea lui Yatima, un orfan – adică un cetățean creat după un model complet nou, parțial aleatoriu, de sistemul de operare al polisului Konishi, în timp ce majoritatea se nasc din amalgamul trăsăturilor digitale ale progenitorilor. Cu un dar pentru matematică, dar și o înclinație ascunsă către explorare întreținută de prietenii ei, Yatima se va afla în centrul evenimentelor romanului.
Orlando said contemptuously, Give them another thousand years, and they’ll be pissing up and down the Milky Way, marking their territory like dogs.
Yatima protested, That’s not fair! They might have bizarre priorities… but they’re still civilised. More or less.
Liana said, Better gleisners out there than fleshers. Can you imagine statics in space? They’d probably have terraformed Mars by now. The gleisners have barely touched the planet; mostly they’ve just surveyed it from orbit. They’re not vandals. They’re not colonists.
O descoperire bruscă făcută de observatorul gravitațional de pe Lună răstoarnă complet echilibrul fragil dintre facțiuni, care de sute de ani preferă să se evite. La sute de ani lumină de Pământ, orbita unei perechi de stele neutronice, Lacerta G‑1, începe să decadă accelerat, un fenomen complet de neexplicat prin fizica timpului. Calculele arată că în mai puțin de patru zile stelele vor fuziona într‑o explozie monumentală, iar Pământul va fi măturat de raze gama care vor devasta complet atmosfera și ecosistemul. Prea puține se mai pot face pentru oamenii neajutorați de la suprafață, în special în climatul de suspiciune față de virtuali și gleisneri. Dar care e explicația fundamentală pentru această scăpare majoră din teorie? Și cum se poate evita catastrofa în viitor, dacă supraviețuitorii vor reuși vreodată să reclădească viața de suprafață?
Ca în cazul majorității romanelor science-fiction hard, un gen în care Greg Egan este cu siguranță un maestru neglijat, Diaspora poate fi privit din două perspective relativ opuse, cu rezultate diferite. Pe planul științific sunt puține de reproșat: cartea ne conduce furibund prin matematici superioare și fizica fundamentală, prin regiunile vaste în care acestea se întretaie, și mai departe, în teritoriul încă neexplorat al fizicii experimentale. Se simte aici din plin tensiunea dintre matematică și fizică: una explorând liber orice posibilitate rezultantă dintr‑un set oarecare de reguli, capabilă să creeze cele mai elaborate structuri, inclusiv viața conștientă pornind de la simpla aritmetică binară; cealaltă obligată să‑și verifice fiecare avans prin dovezi experimentale, legată pe vecie de lumea concretă din jur. Cele două domenii se reflectă în cultura și filozofia diverselor polisuri: Konishi, locul de naștere al Yatimei, este axat de cercetarea matematică, preocupat mai mult de propria autonomie decât de soarta speciei, în timp ce Carter-Zimmermann, care va conduce Diaspora către stele, ține o legătură mult mai strânsă cu lumea fizică din care au provenit; alte polisuri se complac în fantezii elaborate și lucrări artistice suprarealiste. Lumea lor virtuală este gândită în detaliu, de la procesul de naștere la măsurarea timpului, la complexele reguli sociale și metode de comunicare, variind între polisuri, la noul pronume folosit de cetățeni, o formă neutră reflectând rolul neglijabil al sexului.
De cealaltă parte, slăbiciunea clasică a romanele SF sunt personajele și Diaspora suferă la acest capitol în diverse moduri. Nu e vorba doar de ritmul susținut în care evoluează lucrurile și amenințarea crescândă, prin însăși natura lor virtuală personajele s‑au distanțat de multe din caracteristicile pe care le considerăm umane. Capitole întregi – cel puțin trei – sunt dedicate exclusiv speculațiilor fizice și matematice; chiar dacă acestea sunt importante în logica romanului, alimentează inutil tonul sec, și mulți cititori se vor simți copleșiți de detaliile tehnice. Există empatie, prietenii și afecțiune, dar pe de altă parte vei nu par să resimtă pierderea altora, privind moartea cu o detașare prea rece. Cel mai bun exemplu îl găsim în mijlocul devastării Pământului, pe care Yatima o trăiește în direct într‑un corp gleisner, dar și în alte capitole, când întregi polisuri dispar în spațiul interstelar, fără ca ceilalți să le menționeze soarta mai mult de câteva momente. Lipsa de reacție în fața finalului individual e oarecum explicabilă în contextul existenței digitale, în care fiecare își poate asigura numeroase copii; conceptul de „moarte” devine astfel ceva relativ, rar și în multe cazuri voluntar. S‑ar putea chiar spune că se „moare” și „renaște” odată cu fiecare transfer pe un nou substrat de calcul, o paralelă poate accidentală cu reincarnarea, dar această discuție nu e aprofundată. Dar parcă e un contrast exagerat între eforturile milenare de a salva specia și neglijența față de individ.
O altă problemă este numărul restrâns de personaje de‑a lungul poveștii. La o populație de sute de milioane de indivizi în zeci de polisuri te‑ai aștepta la mai multă variație. În schimb nu ne întâlnim decât cu vreo zece personalități, culmea toți legați mai mult sau mai puțin direct de Yatima: Inoshiro, Blanca și Gabriel sunt cei trei cetățeni care asistă la trezirea vei la conștiință, Orlando este primul om în carne și oase întâlnit în expediția în Atlanta, pe care reușesc să‑l salveze și să‑l integreze în Carter-Zimmermann, Paolo e fiul său virtual, Karpal gleisner‑ul care a descoperit fenomenul Lacerta. Speculațiile în fizica multidimensională ale lui Egan sunt mai plauzibile decât faptul că acest grup de câteva persoane este responsabil de toate avansurile și transformările majore de‑a lungul romanului.
Once a psychoblast became self-aware, it was granted citizenship, and intervention without consent became impossible. This was not a matter of mere custom or law; the principle was built into the deepest level of the polis. A citizen who spiralled down into insanity could spend teratau in a state of confusion and pain, with a mind too damaged to authorise help, or even to choose extinction. That was the price of autonomy: an inalienable right to madness and suffering, inseparable from the right to solitude and peace.
În ciuda acestor lipsuri, Dispora are momente emoționante, care apar în ciuda eforturilor autorului de a descrie o lume logică. Însuși primul capitol, inițial destul de plictisitor prin detaliile generării unui nou cetățean de la un set variabil de instrucțiuni, m‑a surprins cu sugestia că geneza poate fi întreruptă dacă nou-născutul prezintă semnele unor erori cunoscute. Cumva asociasem deja acea entitate potențială cu un făt uman în pericol de a fi avortat. Finalul de asemenea are o notă amară, îmbinând o satisfacție târzie de a atinge finalul călătoriei, descoperind ceea ce urmăreau de atâta timp, cu imposibilitatea de a împărtăși informația cu comunitatea rămasă în urmă. Cea mai ambițioasă carte a lui Greg Egan pe care am citit‑o până acum din punct de vedere al scării la care se desfășoară rămâne din păcate cea care mi‑a plăcut cel mai puțin.
Post a Comment