08 December 2013

China Miéville - Perdido Street Station

in Bucharest, Romania

China Mieville - Perdido Street StationÎn tot Bas Lag, orașul New Crobuzon se mândrește a fi cel mai mare, centrul științei și industriei, către care se scurg mereu șiruri de emigranți în căutarea unei vieți mai bune. În realitate însă e controlat cu o mână de fier de primarul Rudgutter și Miliția lui Secretă care se folosește fără scrupule de frică și de forță ca să disciplineze nemulțumiții din păturile de jos, lăsând în același timp suficient loc de manevră pentru o înfloritoare economie subterană manevrată cu abilitate de capi mafioți într‑o continuă competiție. Imigranții sunt tolerați, atâta timp cât sunt utili puterii – și nu depășesc prea mult limitele enclavelor stabilite printr‑o tradiție tacită. La porțile acestui faimos oraș se strecoară pe ascuns un refugiat solitar din îndepărtatul deșert Cymek, aflat în căutarea unui om de știință de o faimă îndoielnică, despre care crede că‑i poate îndeplini cea mai fierbinte dorință: aceea de a zbura din nou.

Like mayors before him, Rudgutter liked to compare the civilization and splendour of the City-State Republic of New Crobuzon with the barbarian muck in which inhabitants of other lands were forced to crawl. Think of the other Rohagi countries, Rudgutter demanded in speeches and editorials. This was not Tesh, nor Troglodopolis, Vadaunk or High Cromlech. This was not a city ruled by witches; this was not a chthonic burrow; the seasons’ changes did not bring an onslaught of superstitious repression; New Crobuzon did not process its citizenry through zombie factories; its Parliament was not like Maru’ahm’s, a casino where laws were stakes in games of roulette. And this was not, emphasized Rudgutter, Shankell, where people fought like animals for sport.

Perdido Street Station – numit așa după stația principală unde se întâlnesc toate liniile de tren care străbat orașul – este un roman lung și complex, dar nu totdeauna la modul bun. Motivul central al orașului-stat este destul de răspândit atât în science-fiction și fantasy cât și în propriile romane ale lui Miéville. Aflat undeva la începutul unei Revoluții Industriale, New Crobuzon aduce oarecum aminte de Londra victoriană, împânzit de trenuri pe cărbuni și automate mecanice puse în mișcare cu forța aburului, împărțit între districte industriale, docuri aglomerate la confluența a trei râuri, cartiere pentru prostituate și ghetouri pentru imigranți. Talentul lui Miéville se exprimă cel mai bine în descrierile multiple și somptuoase ale fiecărei zone prin care se aventurează personajele, de la numeroase detalii arhitectonice la cuvinte demodate și altfel rar folosite, ca și ale fragmentelor de istorie și mitologie locală – și asta a fost ce mi‑a plăcut la carte. Undeva în primele capitole avem și o descriere a lumii văzute prin ochii fațetați de insectă ai unei khepri, o perspectivă fascinantă. Din păcate înclinația lui către descriptiv dăunează des ritmului acțiunii și nu o dată o scenă crucială, în care stai cu sufletul la gură să afli concluzia, este întreruptă sau diluată cu povești despre istoria cartierului sau detalii pe care oricum le vei uita peste câteva pagini și au prea puțină relevanță mai târziu.

I’m an art critic, Isaac, Derkhan said eventually. Remaking’s art, you know. Sick art. The imagination it takes! I’ve seen Remade crawling under the weight of huge spiral iron shells they retreat into at night. Snail-women. I’ve seen them with big squid tentacles where their arms were, standing in river mud, plunging their suckers underwater to pull out fish. And as for the ones made for the gladiatorial shows…! Not that they admit that’s what they’re for…

Lumea ficțională Bas Lag are numeroase aspecte fascinante, diferențe și similarități cu Pământul, dar din păcate multe dintre ele sunt atinse doar în treacăt, insuficient explicate și mai târziu uitate cu desăvârșire. În afară de populația predominant umană, orașul e locuit de câteva rase umanoide, xenienii, un fel de hibrizi în diverse grade între om și animal, a căror origine nu e niciodată explicată, ci luată pur și simplu ca atare. La un moment dat apare o aluzie la o energie magică (Torque) a cărei folosire poate duce la efecte catastrofale – echivalentul magic al armelor nucleare – inclusiv la mutații necontrolate, ceea ce te face să bănuiești că poate asta a dus cândva în trecutul îndepărtat la separarea acestor rase, dar autorul nu investighează deloc această pistă. Așadar avem pe de o parte khepri, la care masculii sunt simpli gândaci fără minte, iar femelele au doar capete de gândac și corpuri de femei – numele lor au o rezonanță de Orient Îndepărtat; cactacae jumătate-om, jumătate cactuși, valoroși ca bătăuși și gărzi de corp pentru rezistența și forța lor; vodyanoi‑i amfibieni care dețin o putere mistică de a controla apa; și bineînțeles garuda, oamenii-păsări care preferă deșerturile din sud, dar din diverse motive ajung și prin cartiere mărginașe ale Crobuzon‑ului. Pe lângă hibrizii naturali, orașul e împânzit de Reconstruiți, locuitori pedepsiți pentru diverse crime sau opoziția contra guvernului printr‑o transformare grotescă a corpurilor, cu membre în plus, de multe ori luate de la alte animale, sau componente mecanice. E o metodă simplă prin care autorul poate să‑și dau frâu liber imaginației și să alimenteze în același timp atmosfera sumbră a orașului.

Khepri Guard by one-rook on deviantARTAm citit multe păreri despre roman care lăudau originalitatea lumii lui Miéville, ceea ce e destul de amuzant, având în vedere că aproape toate rasele majore se inspiră din diverse mitologii: Khepri era Zeul-Scarabeu în Egiptul Antic, ba chiar reprezentat în mod frecvent drept un om cu cap de scarabeu, Garuda provine evident din miturile hinduse, Vodyanoy din folclorul slav. Inclusiv principala amenințare contra căreia personajele luptă întreg romanul, înăbușă-moliile, se comportă ca un hibrid între imaginea mai modernă a vampirilor – sugând visele victimelor în loc de sânge – și gorgonele grecești, care ucid pe oricine le privește direct, dar în schimb nu te pot afecta dacă le urmărești într‑o oglindă.

Povestea în sine este destul de liniară și previzibilă, cu destule scene forțate și implauzibile ca să strice acea suspendare a neîncrederii cititorului către care aspiră autorii de ficțiune. Omul de știință Isaac Dan der Grimnebulin își desfășoară independent studiile asupra științelor exotice ale lumii departe de supravegherea Universității care continuă să‑l finanțeze. Are o relație semi-secretă cu Lin, o artistă khepri, și ea o rebelă care a evadat în primă fază din sânul familiei, apoi din conformitatea societății khepri pentru a‑și sculpta propriile creații. În timp ce Isaac este contractat de Yagharek, un garuda alungat din deșert și pedepsit prin tăierea aripilor pentru o crimă misterioasă, Lin primește și ea o comandă specială de la unul din capii mafioți, Dl. Motley. În încercarea lui de a descoperi secretele zborului pentru Yagharek, Isaac eliberează fără să vrea un prădător feroce, care amenință existența tuturor ființelor gânditoare din oraș. Pericolul obligă numeroase facțiuni să colaboreze în încercarea de a elimina înăbușă-moliile, dar, previzibil, toate eforturile eșuează până în final, când Isaac își pune propriul plan pe picioare.

Ce mi s‑a părut implauzibil? În primul rând moliile sunt prezentate drept prădătorul perfect, aproape imposibil de ucis chiar și pentru misterioasele entități supranaturale numite Țesători; dar dacă sunt invincibile, cum de nu s‑au răspândit pe toată suprafața lumii și nu au consumat deja toată viața inteligentă? Sunt zburătoare, deci traversarea unei mări nu ar fi un mare obstacol. De asemenea este cam tras de păr cum nimeni nu reușește să omoare nici una decât prin implicarea lui Isaac – deși unii dintre vânători par suficient de calificați pentru asta. Tratamentul științei și magiei în roman este simplist, Miéville le pune cam pe același nivel, ca niște ași pe care‑i poate scoate la iveală în orice situație pentru o soluție facilă sau o scenă spectaculoasă. Departe este știința-filozofie elegantă din Deposedații; așa cum se recomandă Isaac ai crede mai degrabă că face parte dintr‑o sectă masonică decât din ordinul exact al științei. Autorul este foarte generos cu cuvintele, inventând termeni pseudo-științifici la fiecare pas, dar din păcate fără nimic substanțial în spatele lor. Un alt moment care mi‑a sărit în ochi ca complet nepotrivit a fost o înfruntare cu o molie când unul din gândurile lui Isaac este la secrețiile acesteia și cât de valoroase sunt ca drog pe piața neagră – serios, cine se gândește la bani când îi este viața în pericol?!

For the Weaver, dreams and consciousness were one. The Weaver dreamed of being conscious and its consciousness was its dream, in an endless unfathomable stew of image and desire and cognition and emotion.

Cât despre final, ce pot spune… Unele romane sunt salvate de final, dar acesta nu a făcut decât să‑și confirme mediocritatea. Fără să țină seama de apropierea încheierii, autorul continuă să introducă personaje și informații noi, cea mai flagrantă fiind apariția din senin a unui fugar Reconstruit care sare în ajutorul grupului lui Isaac fără ca aceștia să fi avut până atunci contact cu el! Multe personaje și povești sunt abandonate brusc și definitiv, în timp ce autorul se concentrează pe cei patru principali rămași în viață. Deși toți o credeau moartă – inclusiv cititorii au fost îndemnați la asta, de vreme ce în primele capitole avem scene din punctul ei de vedere care sunt întrerupte odată cu dispariția ei – Lin reapare doar pentru a fi mutilată în bătălia finală cu moliile. Păcat, fusese unul dintre personajele mai interesante și bine construite și decizia asta strică cumva imaginea ei, îi anulează realizările și personalitatea de până atunci. Descoperim și crima pentru care fusese exilat Yagharek, privarea de liber arbitru de gradul doi, care se dovedește a fi ceva grav, dar banal; tot el are ultimul cuvânt în roman și o face slab, pecetluind impresia mea. Întregul final lasă impresia că, deși au distrus moliile, Isaac și ceilalți au fost înfrânți, că prețul plătit a fost uriaș, viețile lor, principiile lor, iubirea, tot ce aveau mai bun… Ba chiar mai mult, așa cum dispar ei în mulțime și viața în New Crobuzon se întoarce la rutina de dinainte ca și cum nimic rău nu s‑ar fi întâmplat, nu poți să nu te gândești că sacrificiul lor a fost în zadar, că Orașul ar fi învins cu sau fără eforturile lor și ar fi prosperat indiferent de ei, de molii, de primari, mafioți sau oricine altcineva. E un mesaj deprimant, deși poate exact ceea ce Miéville a vrut să transmită despre traiul în New Crobuzon. New Crobuzon railway map

De vreme ce am citit înainte o altă carte plasată într‑un megalopolis și la fel de neiertătoare cu personajele sale, nu mă pot opri să le compar: romanul lui Alastair Reynolds este ordonat și clar, fiecare idee un indiciu pe care trebuie să‑l reții pentru că va juca garantat un rol mai târziu; în ciuda durității, indivizii reușesc să schimbe situația prin voința și perseverența lor. Aici în schimb Miéville aruncă laolaltă tot ce‑i trece prin minte, într‑o lume cu reguli fluide, încărcată până la refuz de imagini și povești care poate nu au nici un impact asupra celei centrale, un haos care consumă totul în cale fără milă – inclusiv dorința mea de a mai citi curând ceva scris de el. Dacă faptul că poți vorbi mult despre o carte ar însemna că e una excepțională în mod sigur Perdido Street Station ar merita un premiu, dar din partea mea nu primește nici unul.

Nota mea: 3.0

2 comments:

kyodnb said...

Mie mi-a placut mult cand am citit-o.
Si cum impresia mea a fost ca urmatoarea din serie e un pic mai slaba si al treilea volum e si mai si, nu cred ca pierzi multe :)) desi ai mai putea incerca si Embassytown (2011) care e diferita de ce a facut el cu seria asta.

Sau cel putin la suprafata ca poate in profunzime tot pe acolo bate.

Imi pare rau ca nu a mai dezvoltat universul din volumul asta. Altii scriu cite 20 de carti in aceeasi serie si mai cheama si prietenii de prin cartier, dar Mieville e prea mandru si fixat sa dovedeasca ca are stofa, si nu-l intereseaza ideea. Pacat. Pt mine :)))

George B. Moga said...

Și mie mi-a plăcut universul, și din ce am mai citit pe Wikipedia este mult mai complex decât ce se vede din romanul de față. După părerea mea ar fi fost mai bine dacă scria mai multe romane (5-6) mai scurte în diverse locații și la diverse momente în istorie, ar fi ieșit ceva în genul Lord of the Rings. Așa a cheltuit prea multă energie cu volumul ăsta și cu o poveste mediocră. Te cred că următoarele cărți sunt mai slabe, Scar pare interesantă din descriere, dar ultima... e aceeași idee din Railsea!

Post a Comment