Descoperirea de artefacte extraterestre e o temă răspândită în science-fiction, de la „Odiseea spațială” a lui Arthur C. Clarke la romane mai puțin cunoscute publicului larg, ca „Avatarul” lui Poul Anderson și până la seriale lider de audiență ca „Stargate”. E o modalitate la îndemână de a explica un avans tehnologic rapid al oamenilor, dar și o ocazie pentru scriitori de a‑și demonstra imaginația și originalitatea. În centrul romanului lui Pohl, „Poarta” e de fapt un asteroid transformat în stație spațială cu sute de mii de ani în urmă de o rasă misterioasă. De la ei au rămas prea puține urme; până și numele lor, Heechee, le‑a fost atribuit de oameni în lipsa unor surse directe.
Pentru pământenii și coloniștii venusieni sărăciți și înfometați pe planetele lor suprapopulate, Poarta devine o nouă Frontieră, un Vest Sălbatic în care cei curajoși, dar mai ales înzestrați cu tone de noroc se pot îmbogăți peste noapte și pot scăpa pentru totdeauna de mizeria și nesiguranța majorității. Însă riscul înfruntat e pe măsură: trebuie să se îmbarce în navetele abandonate de Heechee pentru o călătorie la viteze superluminice cu o durată și destinație necunoscută și asupra căreia nu au nici un control după alegerea la nimereală a coordonatelor de zbor. Dacă Autoritatea Porții consideră descoperirile lor valoroase își primesc răsplata: viața lipsită de griji pe Pământ cu îngrijiri medicale de top. Dar multe navete nu se mai întorc deloc, sau revin aducând înapoi doar cadavre mutilate.
Unul dintre aventurierii care așteaptă șansa cea mare în tunelurile aproape lipsite de gravitație ale Porții este Robinette Broadhead, căruia un câștig la loterie i‑a furnizat fondurile necesare pentru a părăsi mina de hrană din Wyoming unde „moștenise” slujba tatălui său. La prima vedere așteaptă ocazia potrivită de a zbura în necunoscut, ca și majoritatea prospectorilor staționați permanent pe asteroid. Își ocupă timpul cu diverse slujbe de întreținere pentru a‑și plăti chiria, petrece cu alți exploratori înainte de plecare sau după o călătorie fructuoasă, pierde bani la jocuri de noroc, leagă prietenii și relații amoroase. De Gelle-Klara Moynlin îl leagă însă mai mult: nu numai atracția fizică și iubirea care se înfiripă în ciuda relației care se vrea fără obligații, dar și frica împărtășită de amândoi de a se lansa într‑o călătorie imprevizibilă și rușinea de a recunoaște asta în fața altora. Amândoi amână deseori îmbarcarea pe o navă, pretextând că așteaptă ocazia perfectă. Plini de îndoieli omenești și lipsiți de curaj și de un strop de inconștiență, sunt niște bune exemple de anti-eroi, mai ales comparați cu personajele obișnuite în space opera SF.
Totuși, în ciuda tergiversărilor lui Bob, cititorul află de la început că el a făcut până la urmă pasul decisiv, pentru că povestea perioadei petrecute pe Poartă alternează cu episoade mai scurte din prezentul în care viața de bogătaș pe Pământ e deja realitate. Aceste interludii au loc în cabinetul unui psiholog cibernetic, poreclit Sigfrid. Bob se angajează într‑o luptă surdă cu inteligența artificială, evitând și acum o confruntare mai grea, cu amintirile traumatizante originând din expedițiile în navele Heechee. Ele refulează însă când se așteaptă mai puțin, în special în visele pe care Sigfrid insistă să le discute în ședințe. Simbolurile care apar se referă frecvent la pierderi, separări forțate de alte persoane, iar fețele cele mai des întâlnite sunt mama lui Bob și Klara, deși el nu reușește să le identifice.
Sistemul acesta cu două planuri temporale reduce simțitor suspansul cărții, dar punctele ei forte nu sunt nici aici, nici în aventurile spațiale sau imaginarea de noi lumi. Mult mai valoroasă și interesantă e înfruntarea dintre psihicul uman și această nouă perspectivă: spațiul nemărginit, plin de posibilități și nou, compensate însă de riscuri la fel de mari și greu de estimat. Chiar și zborul spațial pare conceput special pentru a testa limitele rezistenței umane: suficient de rapid pentru a ajunge la destinație într‑un timp rezonabil, dar nu instantaneu, forțând un grup de 3 sau 5 străini să conviețuiască timp de săptămâni într‑un spațiu strâmt fără certitudinea că proviziile le vor fi suficiente până la întoarcere sau o singură persoană să petreacă aceeași perioadă singur cu propriile gânduri. Tensiunea normală în asemenea situații extreme se descarcă așa cum s‑au obișnuit oamenii de milenii: prin băutură, droguri și sex. Și, de ce nu, câteva jocuri de noroc. Totuși, situația depășește cu mult ce au înfruntat oamenii pe Pământ; autorul construiește verosimil reacția fiecăruia dintre personaje, dar mai ales a lui Bob, care se confruntă cu o vină cu totul nouă, dând romanului un final pe măsură. Personal însă nu pot spune că romanul a lăsat o impresie puternică asupra mea: e într‑adevăr o carte bună și peste nenumărate alte produse SF, dar nu conține nimic care să entuziasmeze sau să mă facă să visez.
Post a Comment